Intr-un sătuc din împrejurimile Gheorgheniului trăia o fată frumoasă ca-n poveşti, Eszter. Părul ei era negru ca abanosul, avu ochi verzi şi talia subţire, zveltă. Mulţi o curtau, dar în zadar: Eszter aşteptă pe cel menit ei.

Într-o zi, plimbându-se prin târgul de la Gheorgheni, zări un fecior înalt şi voinic. Era puternic, putea omorî un urs doar cu mâinile goale. Dar ea a fost fermecată nu atât de forţa lui, cât de felul în care feciorul cânta la fluier. Cum îl auzi, melodia o fermecă, şi se îndrăgosti imediat de acesta. El simţi la fel: văzând-o pe fată, ştia că-şi găsise perechea sortită. Nu ezită deloc: se duse la Eszter, şi intră în vorbă cu ea. Se plimbară ce se plimbară prin târg, apoi feciorul îi cumpără o basma de mătase, şi o ceru de soţie. Fata îi spuse „da” fericită.

Dar nu au putut face nunta: băiatul a fost nevoit să se înroleze. Eszter îi promise că-l aşteaptă, cât o fi nevoie. Se duse în fiecare seară la Pârâul Roşu cu urciorul său, şi rămase cufundată în gândurile sale până se lăsă întunericul. Aşa o văzu odată un haiduc de munte. Se îndrăgosti de ea la prima vedere. Încercă să intre în vorbă cu fata, îi promise daruri, aur şi argint, dacă-l urmează. Dar Eszter dădu din cap: nu se poate, ea este a altuia pentru totdeauna. Îi spuse haiducului să se ducă cu pace, ea aşteaptă în continuare.

Haiducul s-a înfuriat. O înşfăcă pe Eszter, o aşeză în şa, şi alergă cu calul printre stâncile Suhardului Mic, unde era peştera lui secretă.

– Iată – îi arătă comorile înşirate în peşteră –, am aur, argint şi diamante cât să construiesc un palat. Vrei asta? Vei purta rochii din cele mai fine ţesături, te plimb pe unde vrei, cu trăsura ornată cu aur. Fii soţia mea!

Eszter însă nu acceptă. Îi spuse că jurase să-i fie credincioasă altuia, şi nu-şi încalcă jurământul cu niciun preţ.

– Ba bine că o să-l încalci. Mâine chem preotul. Dacă nu vrei de bunăvoie, vei fi a mea cu forţa!

Eszter, disperată, începu să se roage:

– Vai, munţi înalţi, stânci ascuţite, brazi semeţi! Doar voi sunteţi martori la ce mi se întâmplă. Vă rog, ajutaţi-mă să scap de necinste, şi pedepsiţi-l pe tâlhar cum merită!

Abia ce rosti aceste cuvinte, pământul se cutremură. Bolta senină de vară se întunecă, nori de mărimea munţilor acoperiră cerul. Se ciocniră cu un tunet asurzitor, se văzu un fulger imens, iar asupra Suhardului Mic se revărsă un puhoi, cum nu s-a văzut niciodată. Fulgere de dimensiunea unui râu fărâmiţară şi topiră stâncile. Crăpă şi pământul, zguduindu-se ca şi cum ar vrea să scape de diavol. Furtuna nu cruţă pe nimeni şi nimic. În acel loc se căscă o râpă în care căzură stânci, bolovani şi codri întregi. Dar râpa îi înghiţi şi pe Eszter, şi pe tâlhar, cu comori, cu peşteră, cu tot.

Până se crăpă de zi, cerul se însenină deasupra peisajului schimbat pentru totdeauna. În locul în care cu doar o zi înainte şiroi un mic pârâiaş, acum primele raze ale soarelui se oglindiră într-un lac adânc. Trunchiurile copacilor rupţi se mai văd şi astăzi: se înalţă către cer ca nişte degete în căutare disperată de un reazem salvator. Câteodată, apa lacului capătă o nuanţă verzuie, ca ochii lui Eszter, fata fidelă care în nopţi de vară mai iese din adâncuri, în căutarea iubirii pierdute.